20 de ani de Sex and The City

Serialul Sex and the City împlinește 20 de ani. Wow, 20 de ani! Eu cred că l-am descoperit doar de vreo 10, dar când am dat de el l-am devorat, episod după episod , sezon după sezon, în doar câteva nopți. Mi s-a părut ca o revelație, ca o gură de aer curat, ca o prietenă înțeleaptă care-mi împărtășea din experiența ei fără vreo infuzie de condescendență, cum au adesea oamenii atunci când cred că sunt superiori.

Da, serialul era plin de haine frumoase, prezenta o viață glam și, probabil, privit cu superficialitate, îndemna la o viață de lux, petrecută în locuri exclusiviste cu muncă puțină, sau deloc, cam ca trendul actual ce e tot mai în creștere al influencerilor de fashion și beauty.

Dar pentru mine nu a fost niciodată vorba despre asta. Am crescut într-o perioadă în care în foarte puține familii din România era la modă să vorbești deschis cu copiii despre sex, despre relațiile sociale, despre orice. Mai mult, era oarecum inerentă societății de atunci ideea că rolul femeii e foarte diferit de cel al bărbatului, că ei îi stă bine virgină pănâ la căsătorie, pură și fără experiențe de viață, că ei nu îi stă frumos să încerce multe lucruri, nu numai de natură intimă, și mai mult, că ei îi stă foarte urât greșeala, care nu poate fi iertată și care îi va sta în frunte toată viața ca o înfierare.

Era și perioada în care informațiile esențiale adolescenților nu se găseau decât intr-o vizită anuală a Always în școli, când toți elevii erau strânși în sala de sport și toată lumea chicotea sau glumea rușinată de subiect, și în inepțiile de Q&A din paginile revistelor Popcorn sau Bravo.

În acei ani ai adolescenței trăite fără ghid, era foarte greu să stabilesc ce e bine, ce nu, ce îmi doresc eu versus ce vrea societatea mironosită. Procesele de conștiință erau dese și pentru lucruri foarte mici și mă consumam des pentru greșeli imaginare ce mi se păreau ireparabile.

Pentru un copil cuminte care avea impresia opusă despre sine, Sex & The City a venit cu un anti-erou ca personaj principal, Carrie, care numai perfectă nu era, nici Cenușăreasă, nici Frumoasă adormită, ci o femeie asumată, cu multe greșeli sub centură, care demonstra că importante sunt acceptarea și dragostea de sine. Iar dacă nu te regăseai în Carrie, mai aveai încă trei tipologii. Și nimeni nu se regăsește complet în nici una din ele, pentru că suntem ființe complexe, pentru că oscilăm, pentru că ne transformăm continuu și din perspectiva propriilor principii, experiențe și trăiri.

Dar componenta principală serialului care pe mine m-a marcat cel mai mult a fost cea a realității. Am recunoscut multe tipologii din serial în viața mea din București, de la artistul narcisist la bad-boy-ul inaccesibil, de la femeia care judecă oamenii după propriul tipar până la cea de carieră. Chiar și eu am fost pentru un moment în timp una sau alta dintre aceste tipologii. Și am învățat să încerc să nu judec pe nimeni, cu mine în frunte. Am învățat că e ok să greșești și să înveți din asta, că cearta între prietenii adevărați e inevitabilă, dar nu înseamnă destrămarea prieteniei, că e ok să te răzgandești, că e ok să fii și egoist uneori.

Deci la mulți ani, SATC și la proximă revedere!

 

Sursa cover

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *