Jurnalul Cromozomului: Luați loc

Timpul trece ca o tornadă, parcă acum o săptămână eram însărcinată, parcă mai ieri o țineam pentru prima oară în brațe și azi ea are patru luni jumate. Uit multe lucruri, iar altele par să fi trecut bariera timpului și s-au unit toate într-un singur punct, fără inceput, fără oră exactă, coexistă unele peste altele. Dar sunt și amintiri pe care le pot fixa exact în timp.

Sunt în primul trimestru de sarcină și stau la coadă la analize. Burta nu se vede încă, dar, deși mică, o simt ca un pietroi care apasă pe vezică. Știu că nu am nevoie la baie, abia am fost, dar mă omoară senzația asta. În spatele meu e o bătrână, o las să treacă în față; nici nu-mi imaginez cât de greu trebuie să-i fie ei, dacă mie, însărcinată abia în două luni, deja mi-e greu.

Am programare la ecografie azi, ca toate programările, am pus-o la 12 ca să nu aglomerez și mai tare peroanele deja pline ale metroului la ora dimineții. M-am trezit cu energie. Hai că e bine în trimestrul doi, a mai scăzut nivelul de somnolență. Am ajuns la metrou mai încet ca de obicei…hmm…și treptele le urc mai greu. Dar e ok, rezist. E o doamnă mai în vârsă care caută cu disperare un loc din priviri. Se aliberează cel din fața mea și îi fac semn să se așeze. Eu încă mai pot! A scăzut somnolența dar aparent și nivelul de energie. Până la cabinet gâfâi deja. La întoarcere o doamnă tânără și în putere îmi face semn să folosesc cu ea liftul de la metrou, cel rezervat pentru persoane cu dizabilități, bătrâni sau părinți cu copii în căruț. Îi răspund că e ok, urc pe scări. Sunt însărcinată, nu bolnavă.

Am o burtă de zici că am înghițit un pepene întreg. Apasă pe nervi și mă dor picioarele și-mi amorțesc. Nu mai am somn aproape deloc noaptea, poate și pentru că nici o poziție de somn nu-mi e confortabilă. Acum plec de acasă cu cel puțin o oră mai devreme ca să ajung la doctor, spre deosebire de primele luni când 40 de minute îmi erau de ajuns. Picioarele se umflă de parcă vor să-mi demonstreze că există potențialul să nu mai încap nici în șlapi. În vagonul de metrou în care am nimerit azi sunt majoritatea bărbați tineri. Vin de la muncă probabil. Nu se uită nimeni la mine, iar eu nu mai pot. Dar nici nu vreau să-i ridic pentru că îi înțeleg și pe ei, au muncit toată ziua. Cu o stație înainte să cobor un domn la 5 metri mai departe de mine strigă tare „Luați loc doamnă, că sunteți însărcinată!” parcă intenționat să-i facă atenți și pe restul ca să se simtă prost. Îi mulțumesc, dar cobor la prima. Însă mi-ar fi plăcut mult o pauză de la „cărat”.

Scriu acum acest articol uitându-mă în urmă și amintindu-mi exact momentele în care am simțit discomfort. Cât de greu era uneori să „plimb” burtica legănat. Nu mereu, uneori m-am simțit foarte bine și am făcut loc altora, dar și când mi-a fost greu, parcă simțeam acea greutate în tot corpul. Mi s-a spus chiar că femeile însărcinată vor prea multe, a fost alegerea mea să fac un copil, de ce să-mi facă loc alți oameni? Din empatie. Nici mamei tale nu i-a fost ușor, nici surorii, nici iubitei, nici soției. Suntem toate bucuroase de minunea din burtă, așa că nu vom accepta mereu invitația de a sta jos. Dar alteori chiar e greu să mai duci un om cu tine peste tot. Așa că vă rog eu mult, data viitoare când vedeți o femeie însărcinată în metrou, autobuz, troleu, tramvai, măcar întrebați-o dacă nu vrea să stea jos. Contează enorm!

Adina de la Super-Mami.ro este cea care a pornit acest Manifest pentru normalitate și împreună cu Sofia de la Frunzaresc.eu a transformat ideea într-o campanie de educare #LuațiLoc, #BebeÎnBurtică. Și sincer sper să ne ajutați să aibă mare succes, pentru binele mamelor și bebelușilor din burtică de oriunde.

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *