Jurnalul Cromozomului: tantrum

Pentru adepții parenting-ului modern noțiunea de tantrum este foarte bine cunoscută. Pentru părinții care nu cred în parenting, tantrumul nu există, ci e un semn al educației prea libere, fiind de ajuns să pui copilul la punct atunci când încep crizele. Dar, și e un mare DAR, să minimizezi ieșirile unui copil, să-l obligi să nu le mai aibă sau să nu i le recunoști, mi se pare un semn de neglijență parentală. Și vă voi spune și de ce cred asta.

În primul rând tantrumurile își fac apariția pe la 1 an și trei luni ale copilului, când el devine toddler. Acum depinde și de copil, fiecare având propriul ritm. Ce am obervat eu la mândră e că tantrumurile apar de obicei pe fondul oboselii sau a neputinței acumulate.

Să facem un exercițiu de imaginație: e luni, vine maică-ta la tine și te trezește. E 7 și tu ai mai vrea să dormi, așa că te schimbă de pijamale în timp ce ești încă cheaun. Te ia pe sus, te duce la baie și te pune să te speli pe ochi și pe dinți. Apoi te ia iar pe sus și te urcă în scaunul de mașină/tricicletă/autobuz și te duce la serviciu…îmbrăcat în ce a ales ea! La pauza de masă colegii tăi mănâncă ce au comandat, iar la tine vine mama și-ți aduce ce a decis ea că trebuie să mănânci: supă de linte (fără sare), pește cu legume la abur (tot fără sare!) și tapioca la desert (fără zahăr)! Yummm! Un deliciu! Apoi vine și te ia de la serviciu când vrea ea și te duce unde a decis ea că trebuie să ai activități în acea dupamiază. Sună distractiv, nu?!

Ia zi, după un an de zile de „rutină” din asta, nu ți-ar veni și ție să te trântești pe jos și să urli? Mai ales dacă nu poți vorbi pentru că încă nu ai început să folosești cuvinte. Iar atunci când gesticulezi că nu vrei pantaloni, vrei fustă, maică-ta zice „da, mami, da!” și te îmbracă tot cu ce vrea ea.

După acest exercițiu tot mai simțiți că tantrumurile sunt un moft și că ele nu există?

Eu le simt la Mara ca pe o refulare a tumultului de sentimente care se acumulează. Ca o supapă de la oala sub presiune. Dacă nu ar exista nici o supapă, va exista cu siguranță o explozie, mai devreme sau mai târziu. Iar atunci când există explozia, de obicei părinții cred că așa e copilul, rău. Ați auzit, cred, mulți spunând: „E încăpățânat! Nu mă înțeleg cu el. Nu ascultă. Nu știu ce să mă fac cu copilul ăsta. E un copil problemă! Trebuie să punem piciorul în prag că prea l-am alintat! E nebătut la timp!”

Eu cred însă că nici un copil nu se naște „rău”, iar micile „obrăznicii” sunt de fapt strigăte de ajutor/nevoi nesesizate la timp de părinți. Și se acumulează până devin mari.

În final, dacă zilnic la serviciu ai vorbi și nu te-ar băga nimeni în seamă, ba mai mult, ți-ar râde în nas, ar vorbi despre tine de față cu tine ca și cum nu exiști, ți-ar zice că te alinți, ar ieși din cameră când încerci să te exprimi într-un sens, cred că toți am deveni foarte frustrați. Noi însă avem libertatea de a ne da demisia. Copilul născut într-o astfel de familie, pentru care părinții sunt echivalenții adevărului absolut și ai singurei realități percepute, nu au altă soluție decât să crească cu interiorizarea și acceptarea faptului că ei nu contează cu adevărat ca indivizi. Și de aici derivă multe comportamente de la maturitate.

Iată de ce cred eu că e o neglijență parentală negarea tantrumului.

La fel cum cred că exagerarea atenției îndreptate spre copil (mama prezentă în fiecare secundă care nu lasă copilul să respire și să experimenteze niciodată și care, pentru adepții anti-parenting, este în mod eronat egală cu definiția parentingului) naște alți monștri.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *