Cea mai mare schimbare după ce vine bebe

Uneori, oricât de cuminte ar fi bebelușul, proaspetele mămici tot se plâng. Nu se așteptau la ce implică creșterea unui copil? Ba da, de cele mai multe aspecte suntem toate conștiente încă dinainte de a avea un copil și ni le asumăm. Atunci ce ne nemulțumește? Care e principalul motiv de frustrare a unei proaspete mămici? Nu mănâncă bebe? Nu doarme? Plânge? Ei bine nu.

Principalul aspect pe care nici o mamă la prima experință de acest gen nu și l-a imaginat la adevărata lui amploare este îndepărtarea sinelui de el însuși. Sună complicat? Vă explic imediat. Încă dinainte să nasc mă așteptam ca mândra să-mi ocupe tot timpul; hrănitul, spălatul, culcatul, gătitul și așa mai departe. Mă așteptam să nu mai am timp de mers la shopping și stat cu orele în mall, sau pierdut nopți de weekend pe un serial nou care m-a prins. Mă așteptam să nu mai am timp de ieșit oricând am chef în oraș și petrecut seri lungi la terase cu prietenii. Și e normal, binele fetei primează, iar lipsa timpului pentru cele de mai sus nici nu mă deranjează, îmi par toate mult mai puțin importante, unele chiar nesemnificative, de când ea e aici.

Însă uneori și eu mă mai plâng. Iar sursa nemulțumirilor mele are legătură cu timpul. Acest „dușman” care se dilată și comprimă după bunul lui plac. Au trecut numai nouă luni de când am născut. Nouă luni nu e mult, dar uneori mă uit în urmă și mi se pare că a trecut o veșnicie. O veșnicie de când făceam ceva numai pentru mine, de când gândeam un nou proiect care era doar al meu și care îmi acapara gândurile și mă „consuma” într-un mod pozitiv.

Acum după nouă luni, care au trecut atât de repede, dar care au pus trecutul undeva într-un colț extrem de îndepărtat, pare că nu voi mai ajunge prea curând în ipostaza de a dezvolta ceva al meu, fie proiect, job, orice. Dacă trecutul pare departe, viitorul pare uneori de neatins. Iar ce rămâne e prezentul care nu e despre mine, dar care mă consumă în folosul altei persoane.

Iar eu sunt printre norocoasele care au un soț implicat. Noi am pus bazele unui sistem care îmi permite și mie timp de respiro, ieșiri în oraș cu prietenii, la concerte etc. DAR, și aici intervine concluzia, cu toate că avem o viață echilibrată și eu am timp să îmi reîncarc bateriile ca să mă întorc la pitică cu mintea limpede și creierul odihnit, chiar și atunci când ies prezentul meu e tot despre EA. Nu vorbesc cu prietenii numai despre copii, ba chiar încerc să vorbesc cât mai puțin despre asta în pauzele mele. Însă creierul meu e conectat tot la ea: oare ce face? oare doarme? oare s-a trezit de multe ori după ce am plecat? oare mă cheamă?

Și de aceea, doamnelor și domnilor, tinerele mame se mai plâng, pentru că le e uneori dor de liniștea din mintea lor, când puteau să planifice lucruri fără zumzetul constant care pune nesfârșite întrebări despre piticul din grijă. Cu toate astea suntem conștiente că acest zumzet e o constantă cu care va trebui să învătăm să trăim, să ne adaptăm lui, ca taskurilor unui job nou. We are forever hired and that makes us forever happy, ca un workaholic care se plânge, dar de fapt și în văicărelile lui întrevezi o mare satisfacție de locul în care se află.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *