Așa să-mi meargă tot anul

Am început 2018 cu o vacanță. Nu o vacanță în sensul clasic pe care îl asociază toată lumea cuvântului; nu am plecat în vreo țară exotică, sau la munte să zac într-o cabană poziționată idilic în natură. Mai bine de atât…

Am chemat bunicii în vizită o săptămână. Casa mai plină, oameni mai mulți, haos, ați spune. Da, dintr-un punct de vedere așa e. Dar iată ce a însemnat asta pentru mine: dormit; mult. Noaptea, la prânz sau oricând simțeam că pic ca musca. Fără responsabilitatea gătitului pentru pitică, sau pentru noi adulții, fără stresul plănuirii întregii zile ca să mă asigur că acopăr și joaca și ieșitul la aer, și socializarea ei cu alți pitici, și nani la timp etc etc. Nu; doar luxul somnului oricând cerea creierul meu.

Date night! Și am profitat de asta din plin și eu și Andrei, cât să ne ajungă pentru multe luni de acum înainte, sau până când se va mai întâmpla minunea unei astfel de vacanțe. Ieșim în fiecare săptămână amândoi, nu mă înțelegeți greșit, doar că nu împreună, ci separat; el cu băieții o seară, eu cu fetele în următoarea, dar nu împreună, pentru că nu avem bonă și nici nu vrem una, cel puțin momentan. Iar Tony (le patruped francaise) refuză vehement să babysit oricât l-am mitui, plus că nu e trustworthy…adoarme înaintea copilului!

Îmbrăcat frumos, machiat, ieșit din casă „cu treburi personale” (de parcă aș avea ca mamă prea mult loc de acest concept bizar) în mijlocul zilei. Ah, oamenii încruntați din metrou, forfota trotuarelor din centru la orele pauzelor de prânz, privitul oamenilor care trec pe lângă locul în care îmi beau cafeaua fără nici o grijă în lume! Mi-a fost dor sincer. Au compensat două ore pentru toată perioada asta de „absență”, și mă mai țin pentru încă o perioadă bună, dar a fost plăcut sentimentul de stat ca lepra.

Mersul la toaletă cu ușa închisă.

Dușul fără sentimentul că trebuie să scot cel mai „bun” timp.

Probabil că au mai fost și alte lucruri de care m-am bucurat în săptămâna asta de lux pe care nu mi le amintesc acum. Dar ce încerc să spun e că sunt o femeie simplă: n-am nevoie de o insulă exotică, temperaturi maxime de 30 de grade și  umiditatea perfectă cât să îmi radieze tenul și să îmi lucească părul. Nu. N-am nevoie nici măcar să părăsesc căldura propriei case. Dar am nevoie din când în când de bunici. Cam o dată pe trimestru aș spune. Nu de alta, but it really does take a village.

 

You may also like

1 comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *