Ce metodă de parenting folosim

Când vine vorba de metode de parenting, „câte bordeie, atâtea obiceie” zice o vorbă veche din popor. Asta pentru că există o tonă de abordări ce nu merg în aceeași direcție, poate de multe ori chiar se contrazic. E bine că trăim într-o eră a abundenței de informație, dar în același timp este și mai greu de ales varianta corectă. Noi însă ne-am hotărât pe o metodă și pe aia o folosim din plin. Curioși care e?

E chiar foarte simplu, nu știu dacă e patentată de cineva sau dacă are un nume, dar noi ne-am hotărât să facem astfel: copilul nostru e un om, un om care nu ne aparține, e un individ de sine stătător. Dacă nu am vorbi așa cu un prieten/coleg de muncă/rudă/între noi, atunci nu avem nici un motiv să vorbim așa cu ea. Scurt. O respectăm, și tot ce îi explicăm, limitele pe care i le impunem, o facem cu respect.

Nu-mi bat colegii când au o zi proastă și mă scot și pe mine din sărite? Nu-mi bat nici copilul.

Nu țip la oameni în metrou când mă calcă sau mă împing, sau când am eu o zi proastă? Nu țip nici la copil.

Nu-mi ignor prietenii când vorbesc cu mine, când au nevoie de ajutor, când ieșim undeva să socializăm etc? Nu îmi ignor nici copilul.

Înțelegeți ideea.

Și am mai stabilit să ne gândim bine atunci când avem un impuls de moment: mie mi-ar plăcea să-mi răspundă cineva așa? dacă răspunsul e nu, atunci nu o facem nici cu ea.

Dacă noi ca adulți putem trece mai ușor peste răutățile celor din jur, copiii, mai ales în jurul vârstei de 2 ani cum e pitica noastră, nu au capacitatea emoțională și siguranța de sine pentru a te ignora, sau a-și da seama că „mami are o zi proastă, lasă că n-a vrut”. Pentru ei e o tragedie care îi impactează mult mai mult. O vorbă răstită, o palmă la fund, toate astea sunt ca o dovadă de retragere a afecțiunii. Ei nu au capacitatea de a ignora detalii și a vedea imaginea de ansamblu. Nu-i așa că sună trist să știi că atunci când tu ești cu fundul în sus, copilul tău o vede ca o lipsă de dragoste pentru el?

Și chiar dacă ar vedea lucrurile în ansamblu și nu ar pune la suflet, chiar vrei să-ți înveți copilul cu comportamente semi-abuzive? Raporturile de putere în relația părinte-copil nu sunt echilibrate deloc, părintele fiind cel cu toată puterea. Dacă tu îți tratezi copilul necorespunzător, îi transmiți și mesajul că e normal să suporte abuzuri de la apropiați. Și așa crești o fată care nu va putea să iasă dintr-o relație abuzivă pentru că într-o oarecare măsură e învățată să suporte astfel de comportamente și le percepe ca normale. Sau un băiat care e într-o relație cu o femeie geloasă, plângăcioasă, acaparatoare, sufocantă…

Deci nu ne purtăm cu copilul cum nu ne-ar plăcea să se poarte alții cu noi, dar luând în calcul și cum ar putea să se poarte alții cu ea în viața ei de adult. Încercăm să o învățăm prin puterea exemplului că merită dragoste, respect, înțelegere, susținere, și că nu e obligată să accepte rahaturi din partea nimănui, nici măcar a părinților.

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *