Fascinația regală

De vreo două săptămâni facebookul meu este inundat cu articole/poze/detalii despre „prințesa” americană și mare uniune: Megan și Harry. Am citit pentru amuzament articole despre familia ei, a lui, rezumat la filmul „documentar” despre cei doi, comparații cu celălalt cuplu regal pe val, dar și cu Diana și câte și mai câte. Dar de sâmbătă lucrurile au luat-o razna. Vogue, Harpers Bazaar, Glamour, AList Mag, New York Times, CNN etc. numai despre asta par să scrie. Subiectul ăsta pare mai comentat decât opera lui Eminescu, și credeți-mă, am citit în liceu inclusiv analize matematice a poeziilor lui. De unde această fascinație? De ce există un interes atât de mare printre oameni pentru un subiect atât de superfluu?

Da, știu, uniunea celor doi simbolizează relaxarea regalității pe vechiul continent, recunoașterea egalității între oamenii de culoare și albi, primul pastor de culoare care predică în capela St. George împreună cu corul gospel onorează moștenirea culturală a miresei și apartenența ei și câte și mai câte. Această nuntă a fost întoarsă pe toate părțile, deșirată și croșetată la loc în mii de feluri.

Însă ce mă frapează pe mine nu e ce se scrie în publicațiile oficiale, ci ce scriu oamenii simpli în social media pe acest thread. Cât de mult îi afectează comentariile negative la adresa miresei, câtă energie și timp și nervi pun în contraziceri și argumentări și analize.

Detașându-mă puțin de tot și încercând să privesc din exterior, nu pot să nu observ că foarte mulți oameni sunt cuprinși de febra acestui non-subiect. Motivul pentru care cred eu că se întâmplă asta este acela că oamenii se proiectează pe sine în afara vieților lor zilnice. Se visează altfel, mai mult, mai bine, dar cumva își proiectează toate visele astea în afara realității lor. Dar aste mi se pare a fi rețeta dezastrului. Poveștile cu prinți și prințese se întâmplă la fiecare nivel al vieții. Casa fiecăruia e un castel pentru că acolo suntem noi fericiți. Nu vom fi împliniți decât în măsura în care fiecare dintre noi își permite să simtă asta.

Știu că sună a clișeu tot ceea ce am scris mai sus, dar prima regulă a împlinirii de sine pare să fie acceptarea a ceea ce ești, ce trăiești tu acum și a bagajului din trecut și încercarea de a face cât poți de mult cu ce ai. Vrem toți să rămânem în istorie, dar istoria este un concept fără granițe. Contează la fel de mult istoria unei familii cât cea a unei țări spre exemplu, pentru că și în colțul nostru aparent minuscul de lume influențăm zilnic persoanele din jur. Fericirea pare să depindă de multe, dar în realitate depinde doar de noi.

 

Sursa cover

You may also like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *